Un sculptor talentat din Cipru, Pygmalion a ajuns să fie dezgustat cu timpul de femeile de moravuri uşoare şi şi-a pierdut cu totul interesul faţă de sexul frumos, evitând să mai caute compania reprezentantelor acestuia.
În mod ironic, deşi dispreţuia femeile, capodopera vieţii sale a fost statuia uneia din ele! Poate că, în lucrarea sa, a căutat să corecteze defectele care îl iritau la femeile în carne şi oase...
Pe măsură ce finisa trăsăturile operei sale, acestea deveneau tot mai apropiate de perfecţiune, iar Pygmalion se simţea însufleţit de o afecţiune crescândă faţă de sculptura lui. După ce şi-a pus deoparte dalta şi ciocanul, în faţa sa se află o femeie desăvârşită, atât de plină de nuri încât s-a îndrăgostit nebuneşte de ea.
A început să îi aducă cadouri, să o mângâie, să o sărute şi să-i vorbească în fiecare zi. Îi dăruia tot ce gândea că ar putea bucura o femeie, scoici de mare, bijuterii şi flori încântătoare.
O astfel de pasiune nu putea să nu fie remarcată de zeiţa iubirii, Afrodita. Ei i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi, atunci când Pygmalion a venit la templul ei pentru a-i sacrifica un taur, Afrodita i-a dat un semn! În timp ce ofranda lui ardea în templu, flăcările s-au înălţat vijelioase, de trei ori, către ceruri.
Era vie cu adevărat! Venele ei pulsau sub degetele lui, se împotriveau apăsării sale şi sângele îşi relua cu năvălnicie mişcarea imediat ce nu îi mai stătea nimic în cale!
Treptat, Pygmalion şi-a dat seama că statuia căpătase viaţă ca urmare a rugăciunii lui către Afrodita. Până la urmă, sculptorul şi-a găsit cuvintele pentru a-i mulţumi zeiţei. Pygmalion s-a prosternat la picioarele Afroditei!
