Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,[2] Pitești, România – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[7] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în România și în teritoriile controlate de statul român, fiind criminal de război.
