Rezumat la text

Eram mărișor [...], și tot n-aveam sanie. Tata îmi promitea la începutul fiecărei ierni ba că-mi face
el, ba că-mi cumpără una. Iar eu nu mai aveam răbdare să merg la săniuș după ce-mi crește barba. Mă
săturasem să mă dau pe doage de butoi pe post de schiuri, pe niște țevi de plastic, cu vârful îndoit la foc,
în loc de patine.
În privința făcutului, sincer, eram conștient că există șanse cam la fel de mari ca acelea de a-l vedea
pe tata inventând un avion supersonic în spatele casei, cu piese de la serviciu. Adică zero. Tata nici nu
prea construia chestii savante, ci doar clădiri [...]. Așa că îl băteam tot timpul la cap să-mi cumpere una.
Adevărata problemă suna așa: cine-i prostul satului să-și vândă sania? Nici măcar ăia care și-au
spart capul, și-au frânt o mână ori un picior iarna trecută nu-și puteau rupe de la suflet un astfel de obiect
neprețuit. [...]
Numai că tata [...] a venit în toamna aceea cu o veste năucitoare: a auzit la navetă că unu’ a’ lu’
Coșan ar avea o sanie de vânzare. Nu l-am luat în serios, n-am vrut să-mi fac speranțe deșarte. Parcă
a’ lu’ Coșan, din ce-mi aminteam eu, era o familie cu vreo cinci copii [...]. Însă în următoarea duminică,
m-a luat tata de mână și m-a dus pe dealul celălalt, în poartă la a’ lu’ Coșan.
Am strigat amândoi de ne-au pocnit fălcile. N-aveam cum să prind eu norocul ăsta: fie nu era acasă,
fie nu voia să iasă [...]. Și dacă ar fi ieșit, bănuiam eu, n-ar fi avut sanie. Totuși, după un timp, a apărut
un om de după colțul casei, scuzându-se:
— Am auzit greu [...]. Ce-i?
— Bre, nea Coșan, umblă vorba că ai o sanie de vânzare. Mă ucide copilu’ ăsta, sanie și iar sanie.
Ăla s-a uitat la cer – încă mai zburau berzele, abia se pregăteau s-o taie în țările calde –, s-a uitat
la noi și a zis:
— Am bre, am, de ce să n-am?
Eu atunci, aproape să leșin de fericire. [...] M-am îndrăgostit pe loc de ea. Am târât-o victorios până
în fața casei, unde tata negocia dur:
— 25 de lei?! Păi, cu banii ăștia îi cumpăr trei-patru perechi de papuci.
— Ăsta-i prețul!
— Bine, a mai negociat tata. Da’ ți-i dau la salar.
Am insistat să trag singur cadrul ăla metalic ruginit, legat cu o sârmă smulsă dintr-un gard. Pe drum
de pământ uscat. Tata a vrut să mă ajute, dar eu nu l-am lăsat.
— Bine c-a dat Dumnezeu, chit că n-are scaun. Îi facem noi unul din scânduri.
Apoi am început să aștept iarna.
Au plecat berzele, au căzut frunzele, s-au culcat urșii, urlau lupii de foame la marginea pădurii și
tata tot nu-mi punea scânduri la sanie:
— Stai să ningă, mă amâna el.
Au înghețat apele, îmi înghețau mâinile, picioarele, obrajii [...] uitându-mă la cer, și tot nu ningea.
Ba chiar m-am lăsat păgubaș, mi s-a făcut lehamite: iarna asta nu mai ninge!
Apoi, într-o dimineață devreme, pe la patru, când tata s-a trezit să plece la navetă, a deschis ușa
și-a rămas încremenit în ea:
— Bă tată, da’ ce ninge-afară!
Am sărit din pat desculț, cum eram. M-am holbat și eu cu gura căscată, încercând gustul fulgilor
de nea. Și-am vrut să-i reproșez: „Bă tată, uite, a venit iarna și tot nu mi-ai pus scânduri la sanie”. Dar
ningea atât de frumos, cu fulgi incredibil de mari, liniștit, iar zăpada se așternuse de juma’ de metru, încât
mi-am ținut gura, m-am îmbrăcat repede-repede și-am făcut un derdeluș meseriaș din poartă până-n fața
casei, încălțat cu bocancii lunecoși a’ lu’ tata.
Și uite-așa, după acea dimineață, încerc să mă bucur de fiecare dată în prima zi de ninsoare.
Deși tot n-am sanie.