Copacul din faţa casei mele este martorul vitregiei naturii. De câteva zile, ramurile sale sunt culcate la pământ precum crengile unei salcii. Cu o îndârjire demnă de un erou de basm, copacul încercă să facă faţă vântului şi ploilor care îl lovesc neîncetat. De multe ori, vântul suflă cu atâta putere încât copacul pare o navă uitată pe o mare agitată. Frunzele copacului, cândva verzi şi frumoase, au căzut deja în totalitate. Tot ce aminteşte de măreţia copacului, care stă ca o strajă în faţa casei, este trunchiul voluminos şi rădăcinile groase ieşite pe alocuri din pământ. În umbra întunericului ce se aşterne uşor peste oraş, copacul este asemenea unui om care încearcă cu orice preţ să rămână în picioare. Mândria copacului de peste vară, coroana plină de frunze şi flori, este acum o palidă amintire conturată de ramurile golaşe.
