Vreau și eu rezumatul textului.

Într-o iarnă, pe când eram bucher și mă bucuram de prima mea vacanță de Crăciun – simțind că
încep a avea putere și drepturi pe lume, cerui cu plângeri și suspine o săniuță de la moș Irimia, omul
nostru de ogradă. După ce bătrânul mi-a cioplit-o și mi-a încheiat-o dintr-un fag bun, luai pe frate-meu
Matei, c-un an mai mic decât mine, ș-o pornirăm, cu cârdul de băieți ai satului, spre dealul Morii.
Era o iarnă tare și bogată în zăpadă. Pârâul era înghețat și troienit. La rovina morii, se zărea numai
un sul de fum izvorând și împrăștiindu-se spre cerul verziu. Din moară se vedea o pată neagră, ca un
covru de sălbăticiune, numai după ce ne cățăram cu săniile sus, pe creasta dealului. În ziua cu soare și
cu puțin ger, parcă anume dăruită [...] copiilor, – noi, toți băieții satului, făceam o larmă nemaipomenită.
Șirag ne ridicam pe costișă, încovoiați și trăgând săniile după noi; șirag ne dădeam drumul pe stecluș,
chiuind și urlând.
Abia atunci învățam cârmuirea saniei, și Vasile al lui Pânzaru, cel mai meșter în treaba aceasta, mă
dăscălea. Deși eram feciorul boierului, el îmi vorbea ca unui învățăcel.
— Măi Tudoriță, îmi zise el. Bagă de seamă să nu te hartoiești, adică să nu vii pe-o coastă, c-apoi te duci
de-a tăvălucul. Îndreaptă sania la drum bun cu picioarele, lucrează din călcâie – ș-apoi să vezi cum merge:
ca trinu*!
Cum se și cuvenea, teoria lui o însoți și de practică.
El se așeză dinainte în săniuță și eu la spatele lui, ținându-l strâns pe după piept, cu amândouă
mâinile. Cu șiragul de săniuțe după noi, o pornirăm la vale într-o furtună de pulbere de zăpadă. De
simțirea de fericire a zborului în lumina zilei, pe omătul alb, în răceala aspră, îmi amintesc ș-acuma ca
de una din cele mai rare clipe ale vieții. Omătul clipea în mii de culori și scântei; ochii mi se încălziseră și
obrajii mi se aprinseră; în tot trupul simțeam o furnicare aprigă. Săniuța repezită mergea fulgerător, apoi
deodată o simții că saltă în sus. Mă trezii pe troianul ridicat la malul pârâului de băieți, ca să taie iuțeala
și să oprească săniuțele.
Vasile al lui Pânzaru se zvârli în picioare, mă apucă de-o mână și mă feri la o parte; alte sănii veneau
la vale ca repezite dintr-un tun.
— Ei, îți place? mă întrebă râzând, cu buza de sus încrețită deasupra gingiei.
— Tare-mi place! strigai eu înflăcărat.
— Atuncea, mai hai o dată, măi Tudoriță!
A doua oară săniușul a fost cu peripeții. Sania din frunte s-a hartoit, s-a prăvălit; și noi, și ceilalți care
veneau pe urmă ne-am încurcat, ne-am izbit, ne-am răsturnat. Dar totul s-a petrecut cu atâta repeziciune,
încât n-am mai avut când mă înspăimânta. Vasile Pânzaru iar râdea și mă întreba pe când mă ridica de
jos:
— Ei, dar acu ți-a plăcut?
— Mi-a plăcut și-acuma! zisei eu, scuturându-mă de omăt.
— Atuncea, mai hai o dată!
Când mi-a venit și mie rândul să mă așez la cârmă, cu frate-meu la spate,– Vasile Pânzaru și-a bătut
căciula de pământ ș-a strigat către băieți:
— Stați, măi! Acu se cheamă că feciorul boierului dă izamin* la sanie! Ia să vedem.
M-am așezat; frate-meu m-a cuprins strâns; am pornit. Nu îndrăzneam a chiui; eram cu sufletul
neliniștit, dar eram încordat și cu luare-aminte. Sus, toți copiii stăteau grămădiți și priveau. Am izbutit să
îndrept săniuța pe drum bun, simțeam strânsoarea fratelui meu ca un clește tremurător; m-a cuprins o
bucurie nebună când am săltat pe dâmbul de zăpadă și zborul mi s-a oprit.
— Ai văzut? strigai eu cu mândrie către Matei.
Sus, pe deal, băieții satului chiuiau.
— Brava, măi Tudoriță! strigă Vasile Pânzaru. Ți-am pus noata* zece!
Isprava aceasta m-a așezat deodată în rândul celor mari. Eram ațâțat și vesel. O putere
necunoscută îmi intrase în trup. O dată, de două ori, de zece ori, de nenumărate ori, ridicai dealul cu
cârdul de copii. Umblam într-un șirag pestriț de haine largi, de ciubote și opinci mari. ​