URGENT! Analizează stările sufletești ale personajului în momentul în care acesta evocă locul copilăriei sale. Leagă stările enumerate de elemente ale descrierii, completând următoarea schemă.

❗️

TEXTUL:

❗️

Casa părintească din Lancrăm, sat situat între orășelul Sebeș-Alba și Cetatea Bălgradului (Alba Iulia), era o clădire veche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur. Ne rămăsese de la moșul, Simion Blaga, care fusese pe vremuri, până pe la 1870, preot în sat. Către uliţă, de o parte și de alta a ogrăzii, erau două grădiniţe împrejmuite cu stâlpi de zid și de gard, una de flori, cealaltă – mai mică și chiar în faţa casei – cu straturi sterpe: aci se ofilea în permanenţă un pin, de sub care culegeam adesea acele căzute, gălbui, înmănunchiate la un capăt, ca niște ţânţari cu cinci picioare lungi. În aceeași grădiniţă se înălţa uriașul castan, ce copleșea cu coroana lui toată casa. Bănuiam sub scoarţa castanului lăcașul unui duh legat în chip misterios de destinul casei și al familiei (castanul avea să se stingă, de altfel, mai târziu, tocmai în anul când murea și Tata). Trepte de piatră cizelate de pași și netezite de ploi suiau din curte în casă. Alături era gârliciul, pe unde coboram în pivniţă pe lespezi, sub care forfotea umedă și cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaște râioase. Spre curte, casa era în întregime acoperită de viţă sălbatecă, cu rod mărunt. Între casă și șură, se înghesuia, pitită, bucătăria de vară, străjuită de-un dud cu frunza deasă, sub care vara luam masa, învăluiţi de cântecul puterilor păsărești. În casă se urmau în șir patru încăperi, dintre cari una era de „lux“: odaia spre uliţă (,,casa dinainte“ cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot și numai musafirilor de la oraș. În acest salon, mobilat într-un fel mic burghez, domnea totdeauna o răcoare de piatră. Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi de nuc, cu uși ce luceau în jocuri ca de apă, și de-o comodă Biedermeyer pe care un ceas auriu, pus sub un clopot de sticlă, cânta, când era „tras“, două melodii vieneze cu sunete metalice săltăreţe și ușurele, ce evocau o epocă. De multe ori mă furișam în salon numai ca să declanșez automatul închis sub clopotul de sticlă. Întorceam resorturile, ce pârâiau șubrede, cu o cheie ruginită și melodiile începeau să picure.