rezumat fragment narcis si gura de aur

„Printre frații numeroși al căror roi împânzea dormitoarele, bisericile și sălile de clasă, se aflau doi, pe care toți îi știau și îi priveau cu respect. Se afla abatele Daniel, bătrânul, și elevul Narcis, tânărul, care abia își începuse noviciatul, dar care, din pricina darurilor sale deosebite și împotriva tuturor obiceiurilor vechi, era folosit încă de pe acum ca dascăl, îndeosebi de elină. Acei, puțini, care ocazional mai zâmbeau pe seama simplității abatelui, erau însă cu atât mai vrăjiți de Narcis, copilul‑minune, frumosul adolescent cu elina lui elegantă, cu purtarea sa impecabil de cavalerească, privirea liniștită și pătrunzătoare, de cugetător, și cu buzele subțiri, frumos și sever desenate. Era îndrăgit de cărturari pentru că stăpânea minunat elina; era iubit de toți ceilalți, ba unii erau chiar de‑a dreptul fermecați de noblețea și de finețea sa. Erau și unii care îi luau în nume de rău faptul că era atât de tăcut și de stăpânit. [...] — Narcis, îi zise abatele după o confesiune, mă recunosc vinovat de o judecată aspră pe seama ta. Adeseori te‑am socotit trufaș și poate că astfel te‑am nedreptățit. Ești foarte singur, tinere frate, ești singuratic, ai admiratori, dar nu prieteni. [...] Ești în mod deosebit dotat pentru limbi străine și pentru gândire, fiule [...]. Probabil că vei deveni dascăl și cărturar. Nu asta este și dorința ta? — Iertați‑mă, părinte, dar dorințele mele nu‑mi sunt încă atât de limpezi. Științele mă vor încânta întotdeauna, căci cum ar putea altminteri? Dar nu cred că științele vor fi singura mea preocupare. Și‑apoi, nu întotdeauna dorințele hotărăsc soarta și menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat. [...] Mi se pare a ști, milostive părinte, că înainte de toate sunt chemat către viața monahală. Voi deveni călugăr, așa cred, voi deveni preot [...] și poate abate. — De ce nutrești această credință? întrebă, șovăind, bătrânul. Ce însușire a ta, în afară de cărturărie, ar fi cea care se exprimă în această credință? — Este acea însușire, zise Narcis încet, care mă înzestrează cu un simț pentru firea și chemarea oamenilor, nu numai pentru ale mele proprii, ci și pentru ale celorlalți. Dacă nu m‑aș fi născut pentru viața monahală, aș fi fost nevoit să devin judecător sau om de stat. [...] Și iată că se întâmplă să apară o față nouă în mânăstirea în care veneau și plecau atâția, și această nouă față nu era dintre cele ce trec neobservate și sunt repede date uitării. Era un tânăr care, anunțat de tatăl său cu mult înainte, sosi într‑o zi de primăvară, ca să învețe în școala mânăstirii. Își legară caii de castan, tânărul și tatăl său și, de sub boltă, fratele portar le ieși în întâmpinare. Băiatul își ridică privirea spre copacul încă pleșuv din iarnă. — Un astfel de copac, zise el, n‑am mai văzut până acum. Un copac frumos și ciudat. Aș vrea să știu cum se numește. [...] Portarul îi dădu lămurirea. Tânărul mulțumi frumos, îi întinse mâna și‑i zise: — Mi se spune Gură‑de‑Aur și urmează să învăț aici, la școală. Bărbatul îi zâmbi cu prietenie după care o luă înaintea noilor veniți, conducându‑i prin portal, apoi în sus, pe scările largi de piatră, și Gură‑de‑Aur păși în mânăstire fără teamă, cu sentimentul că în locurile acestea a și întâlnit două ființe cărora le putea fi prieten: copacul și fratele portar. [...] Apoi pătrunse în clasă, unde o duzină de copii și de tineri ședeau în bănci, iar ajutorul de dascăl, Narcis, se întoarse spre el. — Eu sunt Gură‑de‑Aur, zise el, elevul cel nou. Narcis salută scurt, fără a zâmbi, îi indică un loc în banca din fund și‑și continuă, fără zăbavă, lecția. Gură‑de‑Aur se așeză. Era mirat că dăduse peste un dascăl atât de tânăr, abia cu câțiva ani mai în vârstă ca el, era mirat și nespus de bucuros să‑l găsească pe acest tânăr dascăl atât de frumos, de distins, serios și‑n același timp cuceritor și demn de afecțiune. [...] Dintr‑o­dată se simți bine. Venise la oameni buni, demni de dragoste, era gata să‑i iubească și să se străduiască pentru a le dobândi prietenia. [...]