Caracterizare personaj pt fragmentul:
mi schimbam scrisul des, foarte des, uneori chiar într-o singură zi. Scriam cu plăcere, atentă la
desenul literelor, numai când schimbam creioanele sau stilourile sau cerneala, când începeam un alt caiet
(unul cu foile veline, ce promisiune!) sau când mă exersam într-un scris nou. Lucrul ăsta manual mă
interesa așa cum pe alții îi interesa traforajul sau împletitul la orele de „atelier”. Câteodată, un „scris nou”
îmi devia gândirea sau, în cazul dictărilor lungi, starea de spirit. Scriam altfel, eram altfel. [...]
Pe raftul de sus erau caietele de curat cu coperte de hârtie indigo, cu etichete zimțate pe care-mi scrisese
tata numele cu carioca albastră și, mai târziu, cele învelite în coperte de plastic cu modele, gofrate,
maculatoarele cu file lucioase, mirosind a celuloză proaspătă, caiete pe care, la început de an, scriam frenetic
și ordonat vreo săptămână-două – elanul scăzându-mi rapid pe măsură ce parfumul lor se atenua [...]. Mai
erau aici manualele pe care le devoram în două săptămâni de la cap la coadă la începutul anului școlar,
plictisindu-mă de groază lunile următoare atunci când n-aveam altceva de citit la mine. Pe raftul de jos, [...]
se găseau (dacă se găseau) echipamentul de sport [...], halatul alb pentru fizică și chimie, boțit mereu și
aruncat [...]. Tot aici erau așezate, una peste alta, casetele personale, [...] cutii de lemn lăcuite, cu intarsii
florale, în care țineam „secrete”, bilețele primite în timpul orelor, mărțișoare de postav, blană și pene, pietre
frumos șlefuite, transparente, cu o vagă intenție de roz-gri-gălbui în ele, bucățele minerale ca zahărul
candel, pietricele de râu, negre ca onixul, pietre rubanate, în degradeuri fine de rozuri, de la cel de șerbet
la cel de spumă de zmeură sau floare de măceș [...].
Stai în fața fostului tău dulap de școlar care avea ușa pictată pe dinăuntru cu cretă colorată. [...] Sunt
aruncate aici maculatoarele vechi ale fratelui tău și caiete de-ale tale, preistorice, cu compuneri și
„comentarii literare” la capătul cărora, cu cerneală roșie, apar comentarii ale profesoarei, încurajatoare, cu
observații asupra limbajului folosit (prea „bombastic!”).
Descoperi aici primul tău caiet de biologie cu scheme umplute cu un scris pe care abia mi-l amintesc,
mare și rotund, durduliu și „coafat” așa cum îi plăcea tatălui meu, care avea și o teorie în acest sens,
spunea că dacă scrii clar înseamnă că gândești clar, că un scris mai mare înseamnă că omul e generos
și nu are nimic de ascuns și că un scris înghesuit e dovada zgârceniei și a vicleniei. Cu timpul, scrisul meu
avea să se transforme, din mare și „ondulat”, imitație căznită după scrisul tatălui meu, într-un „permanent”
încrețit și îmbâcsit. După teoria tatei deveneam, așadar, tot mai zgârcită și mai vicleană. Pe foi întregi,
rezumate care mă amuză [...].
Mă întorc însă la caiet. Mai departe, peste câteva pagini de scheme, dau peste un desen reprezentând
conturul unui animal umplut cu o mâzgălitură roșie. Dedesubtul lui scrie cu litere mari: VACA. Nu știu de
ce, dar aduce mai degrabă a berbec gras și diform. Pe o altă pagină, tot un fel de oaie, colorată cenușiu.
Este, după cum scrie dedesubt, o PISICĂ și are lângă ea o bilă, un ghem, probabil, portocalie. Pe pagina
următoare un câine, copiat – se vede treaba – cu foița transparentă direct din carte. În ciuda eforturilor,
aduce tot cu o oaie, pentru că am uitat să-i pun urechile (așa că are un cap cam mioritic). Toate animalele
din caiet par a avea un unic strămoș comun: oaia.
Fratele meu smucește ușa, se uită cu milă la mine. Disprețuiește îndeletnicirile astea de domnișoară – să
te holbezi adică, înduioșat – sau cine știe ce era în mintea lui – la mizeriile și resturile din copilărie și să o
mai faci și an de an. [...] Îmi spune că pleacă în Poiană – Poiana Brașov –, unde la vremea asta se poate
patina deja, apoi deodată se întoarce și se răstește interzicându-mi să mă ating de caietele lui. Mă miră
că nu le-a aruncat până acum și mă întreb ce-l face să le păstreze, și el, pe-ale lui. Cred că are același
sentiment ca și mine, acela că, în mod ciudat, ceva din noi, destul de nebulos, ne face să păstrăm acolo
în dulap hârțoagele vechi, altfel de-a dreptul compromițătoare.