Peisaj de toamnă
Peste câmpia îmbrăcată-n galben pal, din ceața neumblatelor
tărâmuri ale cerului, cad râuri de brumă, înfiorând, rând pe rând,
firele de iarbă, scaieții suplii și uscățivele pâlcuri de măceși.
Încet, dar sigur, anotimpul toamna se risipește-n surâsul nemărginit
al văzduhului. Șoapte nedeslușite se apropie, cu foșnete moi,
adună ecouri subțiri, peste tăcerea frunzelor bolnave.
Parfumul livid, din cămășile crizantemelor mereu seducătoare,
ascunde, discret, nostalgia timpului ce-ar fi fost să nu treacă.
E toamnă! Natura toată trăiește intens fiorul morții.
Acum, lumea buruienilor, sărăcită de sevă, plutește bezmetic în
umbra extazului lin-delicat, de demult, al pierdutei veri.
E vale și umbre, peste visuri incerte.
Printre cărările de sus ale gândului, statuile par mai triste.
Sub ceața subțire, picurată de broderia cerului mut,
vibrează contemplativ, și de departe, Duhul Pământului.
