LEGENDA MARAMUREȘULUI
În vremurile de demult, în sălbaticul Maramureş trăiau uriaşii. La urmă, din neamul lor n-a mai rămas decât un bătrân şi fiica sa, Rozalia, frumoasă ca o rază de soare.
Într-o bună zi, fata singură şi tristă, cobora din munţi prin pădurea deasă, urmând firul apei ce se chema Iza. Pe malul râului, Rozalia văzu într-o poiană nişte oameni mici, care nu s-au speriat atunci când fata îi luă în poală, şi-i duse tatălui ei.
Bătrânul, când îi văzu, spuse: „Aceştia sunt din neamul romanilor, şi ei ne vor lua locul”.
Fata l-a rugat apoi pe stăpânul munţilor şi apelor, să-l facă pe un om care-i plăcea, mai mare, iar pe ea-mai mică.
Bătrânul medită îndelung: de-i va face pe plac, fata-l va părăsi, de nu, li se va stinge stirpea. Până la urmă cedă, iar Rozalia cu feciorul ales au făcut nuntă şapte zile, în şapte munţi, cu şapte ape.
Ei au avut şapte feciori, ai căror nepoţi şi strănepoţi au populat malurile râurilor Iza, Mara, Cosău, Tisa, Vişeu, Săpânţa şi Ronişoara.
În amintirea primei femei, urmaşii au botezat întâia aşezare de pe Iza-Rozavlea, iar pentru că Mara avea cea mai bună apă dintre toate, şi-au zis moroşeni.
(©Teofil Ivanciuc, text adaptat după „ Ghidul turistic al Ţării Maramureşului”, Limes, Cluj-Napoca, 2006).
